Autor – Virgil Nicolae
Am putut vedea săptămâna trecută că vizita în Taiwan a lui Nancy Pelosi, Președintei Camerei Reprezentanților Statelor Unite – echivalentul Șefului Senatului din România – și al treilea om în statul american, a suscitat un enorm interes la nivel global. Știrea a făcut înconjurul televiziunilor din întreaga lume și a eclipsat la nivel media războiul din Ucraina, fiind anunțată ca un real succes strategic din partea Statelor Unite. Pe plan intern lucrurile chiar așa au stat, presa americană vorbind pe larg despre curajul său ieșit din comun, determinarea cu care a abordat de la bun început problema și fermitatea administrației Biden în relație cu regimul de la Beijing.
Dacă ne gândim la mentalul colectiv al societății americane, politicienii, independent de coloratura politică, nici nu ar fi avut cum să aibă o altă abordare. Faptul de a se afla în opoziție cu regimul politic chinez constituie parte integrantă al ADN-ului societății americane, iar dacă luăm în calcul filosofia economică a regimului comunist chinez și modul agresiv în care acesta se implică la nivel internațional, atunci realizăm că abordarea lui Pelosi nu face decât să urmărească raportarea pe care propriul electorat i-o cere. Pe scurt, să faci opoziție regimului comunist chinez este unul dintre puținele subiecte pentru care există un consens între republicani și democrați, mai ales că China a fost dintotdeauna considerată ca o amenințare pentru securitatea și economia americană.
Prin urmare, gestul lui Pelosi a fost extrem de apreciat la nivel mondial și a dat puțin curaj și autorităților taiwaneze, care în ultimii ani au fost nevoiți să facă față presiunilor tot mai acute ale guvernului chinez. În același timp, parte din presa americană a semnalat și faptul că taiwanezii au văzut în vizita Președintei Camerei Reprezentanților un motiv în plus de îngrijorare cu privire la eventualele consecințe ale gestului lui Pelosi însă, la modul general, se pare că o populația taiwaneză este din ce în ce mai puțin dispusă să adopte o atitudine crispată în raport cu China, preferând să dea uitării posibilitatea unei relații pacifiste.
Ținând piept presiunilor chineze, Pelosi a ieșit învingătoarea acestei crize însă, ceea ce rămâne de discutat este dacă poziționarea sa fermă ajută în vreun fel la întărirea securității taiwaneze, de fapt, motivul ultim al vizitei sale. După ce a oferit autorităților de la Taipei garanții de securitate suplimentare, China nu a ezitat să-și arate vădit nemulțumirea iar, în acest caz, cine va avea cel mai mult de pierdut pe termen scurt și mediu rămâne tot Taiwanul, care va plăti în definitiv factura vizitei lui Pelosi.
Aici apare și dimensiunea internațională întrucât problema numărul unu pe plan extern rămâne Ucraina și, până la acest moment, China a evitat să se poziționeze tranșant în favoarea Rusiei. Așa încât, pentru a putea contra invadatorul Ucrainei, americanii ar fi trebuit să gândească de mai multe ori înainte să acționeze și să o trimită pe Pelosi la Taipei. Acum va fi din ce în ce mai greu ca, prin mijloacele diplomației, Statele Unite să țină la distanță relația China-Rusia. Moscova deja a făcut primul pas în jocul politic pe care îl întrevede, declarând că este dreptul suveran al Chinei să-și protejeze interesele securitate în relație cu Taiwanul iar americanii nu fac decât să intervină inutil în relațiile suverane ale altor state.
Ce este de preferat într-o asemenea dilemă politicianistă? Pe plan intern, cum am văzut, Pelosi și democrații americani ies fără îndoială câștigători, bucurându-se chiar și de sprijinul republicanilor în această chestiune. În același timp, și autoritățile de la Taipei au nevoie de susținere în relația cu colosul de la Beijing, tot mai agresiv în ultimii ani. Dacă vizita și-a atins totuși obiectivele geopolitice, mai degrabă rămâne de văzut, pentru că invitația unor relații tot mai strânse între China și Rusia a fost lansată.
Politicienii ar trebui să învețe că loviturile mediatice nu constituie întotdeauna victorii la nivel strategic, nici măcar pe plan intern. Așa a procedat și administrația Macron când, în nevoia de a-și arăta poziționarea fermă în raport cu politica lui Putin, a ales să dea publicității bucăți din convorbirile private dintre Macron și Putin, înghețând pentru moment posibilitățile unor negocieri reale în stingerea conflictului din Ucraina. La acest moment, Erdogan a rămas comunicatorul statelor occidentale în relația cu Rusia, ceea ce ne oferă un indiciu asupra șanselor de pace.
Sursă foto: reuters.com
