Autor – Virgil Nicolae
După o campanie electorală în care câștigătorul primului tur a conservat avantajul aidoma echipelor italiene de fotbal care intră la pauză cu o diferență minimă pe tabela de marcaj, la Elysée a avut loc sâmbătă ceremonia de investitură a președintelui Emmanuel Macron pentru cel de-al doilea quinquennat. Așa se face că la capătul ceremoniei care s-a sfârșit cu cele 21 salve de tun, printre singurele reminiscențe din vremea monarhiei, președintele a promis în discursul său că va conduce Franța animat de o nouă metodă ce va pune tinerii în centrul atenției.
În aceeași zi și în același oraș al luminilor a avut loc Convenția Noii Uniuni Populare Ecologice și Sociale (NUPES). De fapt, acordul ce consfințește candidatura comună a principalelor partide de stânga (cele două partide ecologiste, comuniștii, socialiștii și France Insoumise) la viitoarele alegeri legislative din iunie. Trebuie remarcat că tinerii în jurul cărora Macron își va construi politica în noul mandat se găseau mai degrabă aici. Cu greu puteai găsi printre miile de participanți persoane peste 50 de ani. Acordul este unul inedit și de neconceput acum câteva luni, cel puțin dacă luăm în calcul declarațiile de atunci ale liderilor politici. Ideea era aceea că Mélanchon, conducătorul France Insoumise – până mai ieri un partid marginal în tabloul politic francez –, nu putea pretinde celorlalți să-l urmeze doar în virtutea faptului că el era cel mai bine clasat în opțiunile de vot. Numai că atunci era vorba de prezidențiale, iar Mélanchon nu ar fi avut ce să ofere la nivel politic, chiar și dacă ar fi câștigat bătălia. Acum, când toți au realizat că victoria ar fi fost posibilă, iar miza este dată de prezența în Parlament, o înțelegere era singura opțiune, mai ales că nici Partidul Socialist, nici cel comunist, nu ar fi trecut pragul electoral. Din perspectiva alegerii raționale pare că ecologiștii au acționat cel mai bine din punct de vedere politic. Ei ar fi trecut pragul electoral dar au ales să facă parte din alianță pentru ca agenda lor să nu mai fie una marginală.
În același timp, acordul este unul istoric întrucât o candidatură comună a stângii nu a mai avut loc din 1997, când alianța s-a dovedit cea mai bună soluție, stânga obținând atunci 334 de locuri din cele 577. Obiectivul este și de data aceasta câștigarea majorității parlamentare iar, în acest sens, reprezentanții partidelor au reușit să-și împartă mandatele la nivel național. Negocierile au fost dure iar la France Insoumise a reușit să-și impună programul. Vor exista cu siguranță dizidenți, cu precădere în sânul socialiștilor, însă vorbim mai degrabă de politicieni melancolici, a căror carieră este deja încheiată, cum este cazul lui François Hollande.
Fostul președinte a avertizat că alianța va fi sinonimă cu dispariția Partidului Socialist, cel care, de-a lungul timpului, ar fi încercat să dea o mână de ajutor celorlalte partide de stânga, nu să le asimileze, așa cum procedează astăzi Mélanchon, din poziția sa de lider al celui mai bine cotat partid de stânga. Situația este, pe undeva, suprarealistă, și arată de fapt că în politică totul este posibil. Trebuie doar să ai răbdare și să profiți la maxim de contextul zilelor noastre. Plecat din rândul socialiștilor în 2009 și înființându-și propriul partid în 2016, Mélanchon reușește 6 ani mai târziu să impună agenda celor pentru care a luptat vreme de mai bine de 30 de ani. Reîntorcându-ne la Hollande, ceea ce pare că nu vrea recunoască este că dispariția Partidului Socialist ar fi intervenit în lipsa acordului. Cu doar 1.7% la ultimele alegeri, socialiștii nu ar fi trecut pragul electoral iar membrii săi s-ar fi diluat în celelalte partide.
În premieră, acordul nu are numai obiective electorale, în sensul în care se constituie în jurul unui program de guvernare comun. Chiar Mélanchon a declarat zilele trecute că semnatarii săi nu sunt doar participanți la un congres, ci oameni care s-au angajat în lupta pentru câștigarea puterii. Problema reală a programului rezidă totuși în compromisurile sale, care sunt făcute mai degrabă către stânga radicală decât spre cea centristă, social-democrată. Printre acestea se numără reducerea cu 5 ani a vârstei de pensionare la (de la 65 la 60 de ani), instaurarea celei de-a șasea republici, adică o nouă constituție, creșterea salariului minim la 1400 de euro, un venit de autonomie pentru tineri, blocajul prețurilor pentru produsele de primă necesitate, abrogarea legii ce permite angajatorului concedierea, referendumul de inițiativă cetățenească, precum și legile care ofereau puteri sporite instituțiilor de forță, inclusiv poliției.
Socialiștii ar fi fost în mare parte de acord cu reformele impuse în timpul negocierilor de France Insoumise, însă ar fi preferat ca măsurile să nu fie atât de radicale și/sau populiste: vârsta de pensionare la 62 de ani, iar creșterea salariului minim să fie oarecum etapizată. Lucrurile sunt stabilite de acum și rămâne de văzut cum vor fi susținute bugetar aceste măsuri în cazul unei victorii la legislative. La nivel simbolic, impunerea programului lui Mélanchon semnifică victoria ideologică a stângii radicale în fața curentului social-democrat, victorie ce a stârnit reacții puternice. François Bayrou, una dintre figurile emblematice ale dreptei franceze, a încercat chiar o apologie a socialismului clasic atunci când a declarat că acordul NUPES reprezintă un eveniment trist pentru societatea franceză, în vreme ce marile personalități ale social-democrației văd în aceste momente ruinarea realizărilor lor.
Nu trebuie să uităm totuși că și republicanii se află în (pre)campanie electorală iar poziționările lor descoperă, printre altele, pericolul electoral reprezentat de alianța stângii care, la rându-i, mai are multe de realizat la nivel electoral pentru a obține majoritatea parlamentară. De două lucruri putem fi siguri totuși, că legislativele vor redeveni cu adevărat interesante dar și că, în lipsa unor perspective, tinerii lui Macron și-au ales deja favoriții.
Virgil Nicolae este doctor în filosofie la Universitatea din București.
Sursă foto – france24.fr
