Sistarea tranzitului gazelor rusești prin Ucraina a mutat aproape toată greutatea livrărilor către Europa pe ruta sudică, TurkStream, iar România s-a trezit, din nou, în poziția incomodă de nod de tranzit: indispensabil pentru vecini, vulnerabil pentru sine.
Prin conducta care intră la noi în țară dinspre Bulgaria ajung azi volume importante de gaz legate direct sau indirect de Gazprom. O parte se oprește pentru consumul intern, o parte merge mai departe spre Ungaria, Republica Moldova și, tot mai mult, spre Ucraina. Într-o zi obișnuită de început de decembrie, estimările arată cam același tablou: în România intră aproape 14 milioane metri cubi de gaze via Bulgaria, iar la ieșire apar circa 13,5 milioane metri cubi: aproximativ 5,9 milioane către Republica Moldova, 5,1 milioane către Ungaria și 2,5 milioane către Ucraina. România nu mai este doar client, ci pivot de redistribuire într-o regiune în care gazul a devenit armă politică.
Pe hârtie, coridorul transbalcanic care leagă Grecia de Ucraina este „multisursă”: pe aceleași conducte pot urca spre nord gaze azere sau GNL descărcat în terminalele elene, nu doar molecule rusești. În realitate, mixul comercial și fizic este în continuare puternic marcat de gazul rusesc care vine prin TurkStream. Traderii pot reetichetă contractual volumele, însă infrastructura care intră în România la Negru Vodă este aceeași pe care Gazprom a folosit-o ani la rând pentru a alimenta Balcanii.
Vulnerabilitatea reală nu stă doar în origine, ci și în capacitate. Din fostul coridor transbalcanic, astăzi este utilizată curent doar una dintre cele trei conducte istorice, tronsonul Isaccea–Orlovka 1, cu o capacitate de circa 14 milioane metri cubi pe zi. Cât timp debitele se mențin sub acest prag, sistemul pare echilibrat: România își acoperă o parte din consum, vecinii primesc volume importante, iar fluxurile se pot regla din depozite. Problema apare în scenariul clasic de iarnă grea, cu temperaturi scăzute și cerere maximă: aceeași țeavă trebuie să asigure în același timp alimentarea internă, sprijinul pentru Republica Moldova și, tot mai mult, colacul de salvare pentru Ucraina.
De partea cealaltă a graniței, Kievul nu mai seamănă deloc cu statul productor de gaz de dinainte de război. Producția internă a scăzut dramatic după valurile de atacuri asupra infrastructurii energetice, iar importurile au explodat într-un singur an. În prima jumătate a lui 2025, Ucraina a importat de peste zece ori mai mult gaz decât în aceeași perioadă din 2024, iar valoarea acestor importuri a sărit de la zeci de milioane la peste un miliard de dolari. Pentru iarna 2025–2026, autoritățile estimează un necesar suplimentar de circa 4,4 miliarde metri cubi, bani pe care îi caută într-un mix de finanțări interne, împrumuturi bancare și ajutoare externe. România nu este singura poartă prin care poate intra acest gaz, dar devine una dintre cele mai importante, mai ales după ce ruta ucraineană clasică pentru gazul rusesc a fost închisă.
Pentru Gazprom, mutarea volumelor pe TurkStream este un compromis amar. Exporturile către Europa prin conducte s-au prăbușit față de nivelurile de vârf din 2018–2019, când depășeau 175–180 de miliarde de metri cubi pe an. Astăzi, chiar dacă livrările prin TurkStream au crescut ușor, volumul total care ajunge în UE este de câteva ori mai mic. Din punctul de vedere al Moscovei, faptul că această rută sudică rămâne deschisă este totuși o dovadă că decuplarea energetică de Rusia este incompletă, iar influența sa în Europa de Sud-Est nu a dispărut.
Pentru București, situația este mult mai nuanțată. Pe de o parte, statutul de nod de tranzit întărește profilul României ca actor energetic regional. Tarifele de transport aduc venituri suplimentare, iar rolul de furnizor pentru Republica Moldova și de poartă pentru gazul care ajunge în Ucraina consolidează poziția politică a României în relația cu cei doi vecini, dar și în discuțiile cu Bruxelles-ul. Pe de altă parte, creșterea fluxurilor prin TurkStream și dependența punctuală de volumul care intră de la sud fac mai vizibilă o realitate inconfortabilă: în absența unei producții interne în creștere și a unei exploatări accelerate a resurselor din Marea Neagră, România rămâne expusă la orice perturbare a acestei singure rute majore.
Există și o problemă de percepție pe termen lung. La nivel declarativ, Uniunea Europeană și-a fixat obiectivul de a elimina treptat importurile de gaze rusești în următorii ani. În practică, însă, state precum Ungaria, dar și alte economii din regiune, continuă să mizeze pe gazul rusesc livrat prin TurkStream, pentru că este încă, în multe zile, mai ieftin și mai ușor de obținut decât alternativele. România se află fix între aceste două logici: pe o parte, angajamentele europene de decuplare și ambițiile de hub energetic bazat pe propriile resurse; pe cealaltă parte, realitatea unei ierni în care moleculele rusești, fie că apar sau nu ca atare în contracte, vor curge în continuare prin conductele din Dobrogea.
Iarna 2025–2026 va fi, probabil, primul test complet al acestei noi arhitecturi: fără tranzit prin Ucraina, cu TurkStream ca singură poartă pentru gazul rusesc către Sud-Estul Europei și cu România în rol de intermediar obligatoriu. Dacă vremea va fi blândă, sistemul va trece relativ nevăzut prin acest exercițiu. Dacă vom avea însă episoade lungi de ger, echilibrul fin dintre consum intern, sprijin pentru vecini și disponibilitatea comercială a volumelor va fi pus la încercare. Dincolo de cifre, asta va arăta cât de solid e, de fapt, statutul României de „hub energetic” și cât de sinceră e, la nivel european, povestea despre desprinderea de gazul rusesc.
