Autor – Virgil Nicolaeâ
Așa zisa Declarație de la Atena prin care Yanis Varufakis (liderul mișcării europene Diem25 și fost ministru de finanțe în Guvernul Tsipras), Jeremy Corbyn (fostul lider al Partidului Laburist din Marea Britanie) și activista turcă Ece Temelkuran au cerut încetarea imediată a ostilităților în Ucraina, a produs reacții de tot felul, inclusiv în România. E drept că la noi acțiunea nu s-a bucurat de aceeași vizibilitate ca în alte state europene, însă cele câteva reacții s-au concentrat pe atacurile directe asupra celor trei, acuzați fiind că documentul propus ar face jocul lui Putin.
Bineînțeles că pe fondul geo-politic actual și luând în calcul elementele de propagandă ale părților beligerante, am putea spune că, din perspectiva intereselor occidentale, o asemenea reacție ar fi legitimă, mai ales acum când observăm carențele majore ale armatei Federației Ruse. Pe scurt, dacă tot a început acest război ilegitim, Putin ar trebui acum să asiste neputincios la înfrângerea propriei armate și să suporte toate consecințele care derivă din poziția pierzătorului. Dar oare numai despre asta să fie vorba? Chiar este nevoie de o reeditare a situației din 1943-44, când Aliații s-au simțit îndreptățiți să refuze orice înțelegere cu Hitler pentru ca nazismul să fie eradicat de pe teritoriul european? Aș spune mai degrabă nu, întrucât, la modul absolut și ca urmare a dimensiunii sistemice a planului său, Hitler rămâne un personaj unic în istoria umanității, la fel cum bunăoară este și Stalin. În plus, o înfrângere a lui Putin – chiar și totală – în conflict ucrainean nu va crea neapărat premisele unei schimbări de regim la Kremlin.
Nu în ultimul rând, nici perspectiva războiului economic nu pare să îngenuncheze Federația Rusă. Desigur, chiar Varufakis arată că segmente importante ale industriei rusești vor falimenta într-un viitor apropiat din lipsa materiilor prime și a pieselor, în vreme ce clasele sociale defavorizate, majoritare în Rusia, se vor confrunta cu un nivel de trai asemănător anilor 90. Însă acest lucru îl îngrijorează cel mai puțin pe Putin iar, la nivelul mentalului colectiv rus, sacrificiul personal se prezumă atunci când în joc este pusă dimensiunea imperială a Federației Ruse.
Totuși, în mod paradoxal, rubla a atins zilele trecute nivelul pe care nu îl mai avusese din 2016, fapt datorat excedentului de cont curent pe care îl va înregistra Rusia în 2022, estimările Institutului de Finanțe Internaționale fiind undeva la 250 miliarde de $. Suficient deci pentru Putin să-și finanțeze pe mai departe ambițiile belicoase. Nu încape îndoială că acțiunile Occidentului afectează puternic economia rusă, însă nu constituie un element suficient. De ce trăim noi, europenii, cu senzația că sancțiunile impuse capitalului rusesc funcționează ireproșabil, este greu de oferit un răspuns cuprinzător, însă unul dintre motive rezidă în refuzul – sau uneori refuzul – de a vedea dincolo de spațiul occidental. Această autosuficiență ne-ar putea costa scump pe viitor, mai ales pe trendul spectaculos de creștere al Chinei.
La începutul lunii martie doar 5 state au votat împotriva Rezoluției ONU ce condamna războiul din Ucraina, dar să nu uităm că alte 35 – dintre care China, India, Iran, Africa de Sud sau Pakistan – s-au abținut, motivele fiind ușor de înțeles. Între timp, Rusia și-a intensificat relațiile economice, ba chiar și-a renegociat contractele existente cu fiecare dintre aceste state. Situația este într-o continuă schimbare dar, pentru moment, este clar că sancțiunile occidentale nu reprezintă o piedică majoră în continuarea războiului.
Să ne întoarcem totuși la Declarația de la Atena. În ciuda sălii vetuste în care s-a desfășurat conferința și a deselor probleme cu sonorizarea – aspecte inerente evenimentelor organizate de mișcările old leftist –, ceea ce a dat, pe alocuri, senzația unei atmosfere suprarealiste, scrisoarea celor trei respectă angajamentele ideologice ale progresiștilor, în principal evitarea cu orice preț a divizării lumii în blocuri militare concurente și extrem de puternice. O atare situație, spun ei, ar conduce către un nou război rece iar bugetele naționale, în loc să fie utilizate în combaterea sărăciei și a exploatării sau în apărarea dreptății sociale, se vor îndrepta către înarmare.
Bineînțeles, poziționarea internaționalistă vine oarecum în contradicție cu interesele securitare imediate ale României, Poloniei sau statelor baltice, a căror proximitate cu Rusia face imposibil un asemenea discurs chiar și din partea reprezentanților stângii radicale, a căror prezență, cel puțin în România, încă se lasă așteptată. Până una alta, trebuie să admitem și cealaltă față a monedei, anume beneficiile securitare de care se bucură est-europenii după destrămarea Uniunii Sovietice, chiar dacă aceasta irită Federația Rusă.
În schimb, în Occident situația este total diferită, iar existența și utilitatea NATO sau modul în care Alianța înghite anual bugete de miliarde de euro se numără printre subiectele preferate ale analiștilor de politică externă, fără ca aceștia să fie acuzați sau măcar suspectați de simpatii putiniste.
Acum, legat de faptul că apelul celor trei lideri europeni de încetare imediată a războiului este catalogat ca servind în mod direct intereselor lui Putin, pare mai degrabă să sune a populism. Însă nu populismul despre care tot auzim la televizor că funcționează la clasele defavorizate odată cu creșterea pensiilor sau a salariului minim, ci de acela care acționează în sens invers, către simpatizanții dreptei, fie că vorbim de conservatori sau de (neo)liberali. Toți aceștia reprezintă de fapt publicul țintă în diseminarea informației că stânga europeană face jocurile lui Putin și, din câte se vede, mesajul a trecut extrem de neted, fără să provoace măcar dezbateri. Este destul de dificil de susținut totuși o asemenea pistă, în condițiile în care musafirii Kremlinului sunt în general LePen, Orban și Salvini, în niciun caz Korbyn sau Varufakis.
Ar fi interesant de urmărit maniera în care interesul Moscovei este asumat de progresiștii europeni semnatari ai Declarației, mai ales că primele două puncte ale acesteia vorbesc despre solidaritatea cu poporul ucrainean și de necesitatea retragerii imediate ale trupelor ruse de pe teritoriul Ucrainei. De asemenea, cum războiul și provocările sale au reprezentat o constantă a istoriei, putem aminti observațiile mișcărilor de stânga asupra chestiunii, pentru a vedea dacă acestea au oferit, la un moment dat, o justificare a războiului sau, din contră, ideile au mers mai degrabă către refuzul conflictului militar. Mișcările muncitorești reunite în 1864 la Londra în ceea ce avea să se numească Prima Internațională constatau că pornirile războinice reprezentau un element inevitabil al capitalismului. Modul în care se răspândea războiul era proporțional cu creșterea capitalismului și cu gradul în care se vedeau exploatați muncitorii în uzinele de armament. Pe de altă parte, proprietarii industriei de apărare, a căror avere creștea exponențial, au devenit importanți în politicile publice, făcând presiuni către decidentul politic pentru a-și lărgi piețele de desfacere, inclusiv la nivel internațional. De altfel, cooperarea celor două sfere a funcționat din ce în ce mai bine astfel încât relația s-a teoretizat în secolul 20, primind denumirea de Complex militaro-industrial.
Recapitulând, odată cu a doua revoluție industrială, nu a mai existat ideea că războiul este legat exclusiv de ambițiile nestăvilite ale monarhului, ci devine apanajul sistemului economic dominant, capitalul. Prin urmare, cum ar putea stângiștii radicali, aceiași care fac apel la încetarea imediată a focului și pledează pentru înlocuirea sistemului capitalist să facă jocurile Rusiei ? Mai degrabă cei care îi acuză de putinism fac jocurile ignoranței.
Sursă foto: cosmopolitanglobalist.com
