În noaptea de 29 spre 30 august, asaltul asupra zonei verzi a Bagdadului părea să se transforme într-o lovitură de stat. Reporterul nostru revine în această seară când soarta Irakului a șovăit.
Purtând o șapcă neagră şi o barba tunsă, Hussein, ţinta ameninţărilor frecvente prin SMS, acceptă să ne vorbească la căderea nopţii la un ceai fierbinte.
O lună mai târziu, tensiunea dintre șiiți încă nu s-a domolit. Impasul politic este încă profund, iar spectrul războiului civil este departe de a fi dispărut. „Nu dorm două nopți în același loc, de aceea am venit cu doi prieteni la întâlnire”, a spus Hussein. În ciuda riscurilor, acest tânăr de 30 de ani, tată a trei copii, vrea să depună mărturie. „Deoarece Revoluția Franceză nu s-a făcut într-o zi, și a noastră va fi lungă, explică el, și știm că pentru a ne atinge obiectivele sunt necesare sacrificii”.
Timp de două ore, Hussein va vorbi despre modul în care a pichetat vreme de trei luni clădirea Parlamentului, tocmai pentru ca Irakul să iasă din impasul politic odată cu formarea unui guvern. Dar, mai presus de toate, va retrăi cele douăzeci de ore în care țara sa aproape că a plonjat din nou în război civil, pe 29 și 30 august. Totuși, nu ca în 2007-2008, când jihadiștii sunniți din al-Qayda au vărsat sângele șiiților în tot Irakul, pe care forțele americane l-au adus în haos, după ce l-au răsturnat de la putere pe Saddam Hussein în 2003. De data aceasta, sângele curge între șiiți iar acest război se desfășoară în zona verde a Bagdadului, adică în inima puterii politice irakiene. Ceea ce se află în joc acum este controlul comunității șiite, cea căreia îi revine postul de prim-ministru și, de asemenea, deținătoarea puterii în Irakul post-Saddam Hussein.
Se ciocnesc două tabere: susținătorii lui Moqtada Sadr, un cleric pe cât de imprevizibil, pe atât de influent, și cei ai fostului prim-ministru din 2006 până în 2014, Nouri al-Maliki, ale cărui politici anti-sunnite au dus la cucerirea a două treimi din Irak de către teroriștii Statului islamic. Primul controlează o parte din zona șiită și întruchipează naționalismul irakian. Al doilea este mai puțin popular, dar are sprijinul unor puternice miliții șiite pro-iraniene. Sadr locuiește în apropierea orașului sfânt șiit Najaf, la 140 km sud de Bagdad, în vreme Maliki ocupă de mult timp o reședință în zona verde.
„Nu am văzut niciodată un bărbat atât de speriat”
A fost una dintre țintele a mii de protestatari sadriști pe 29 august. „Am vrut să arestăm politicieni corupți și să-i aducem în fața justiției pentru a fi judecați”, admite Hussein. El nu este un sadrist convins, ci mai degrabă un tânăr care a crezut în „revoluția” din toamna lui 2019 împotriva unei „puteri corupte, ineficiente și aflate la cheremul Iranului”. Totuși, această revoltă a eșuat. La vremea respectivă, Sadr a înșelat așteptările opiniei publice dar, în ochii lui Hussein, a întruchipat dorința de schimbare și, mai presus orice, a câștigat alegerile legislative din octombrie 2021. Cu toate acestea, de la bun început adversarii l-au împiedicat să formeze un guvern. Așadar, la fel ca cei mai credincioși sadriști – în această luni la începutul după-amiezii, când liderul religios a anunțat pe Twitter că abandonează viața politică –, Hussein a înțeles mesajul trimis trupelor sale, așa cum l-a descifrat un analist irakian: „Până acum revolta era sub control pentru că eu am fost cel care a încadrat-o. Retrăgându-mă, oamenii își iau destinul în propriile mâini.”
Hussein traversează Podul Republicii peste Tigru și intră în Zona Verde. Sfânta Sfintelor Puterii adăpostește sediul Prim-ministrului (șiit, Moustapha al-Kazemi), președintele Republicii (kurd, Barham Saleh), Parlamentul și Ministerul Justiției, precum și birourile ONU, cele americane și ambasada britanică.
Pentru marea majoritate a irakienilor această zonă ultraprotejată simbolizează corupția puterilor actuale, separarea acestora de populație și decalajul dintre noii bogați și clasa de mijloc sărăcită. Conform unui oficial irakian, zona verde reprezintă un loc urât în care „politicienii care au confiscat multe case la sosirea americanilor în 2003, apoi au reușit să le păstreze, chiar dacă premierul Kazemi a încercat să le ia înapoi. De atunci, unii au fugit în Anglia, dar le-au închiriat diplomaților străini, pentru că aduce beneficii considerabile”.
Între orele 15 și 19, sute de demonstranți reușesc să se apropie la mai puțin de 200 de metri de reședința lui Maliki. De la sediul forțelor de securitate, la aproximativ un kilometru distanță, premierul Moustapha al-Kazemi dă ordin să nu se deschidă focul.
Înconjurată de ziduri înalte, casa lui Maliki este protejată de un regiment al armatei, format din membri ai tribului său – nu are încredere în ceilalți – și milițieni pro-irani, chemați ca întăriri de urgență din cartierul vecin al zonei verzi. Fostul premier, care cunoaște soarta tragică rezervată unor lideri irakieni din istoria sângeroasă a țării sale, este fără reacție. „Nu am văzut niciodată un bărbat atât de speriat”, a spus un lider irakian, care a vorbit cu el la telefon de mai multe ori în timpul ciocnirilor. Care vor produce multe victime.
„La ora 15:30, când eram aproape de casa lui Maliki, milițienii au început să deschidă focul asupra noastră”, spune Hussein. Manifestanții și soldații s-au adăpostit ulterior sub palmierii de pe strada din față. Mulți protestatari au fost secerați de gloanțe: potrivit mai multor surse, în jur de cincizeci de morți, chiar dacă bilanțul oficial s-a oprit la 30.
Soarta Irakului se clatină
De la ora 19, în timp ce victimele au fost evacuate în grabă, pe Podul Republicii, a început a doua fază a atacului.
În alertă în Piața Tahrir, chiar de cealaltă parte a Tigrului, sadriști înarmați cu kalașnikov și mortiere avansează în jurul zonei verzi. În scenă intră miliția lui Moqtada Sadr, Brigăzile Păcii. Oamenii săi trag cu mortiere și rachete Katyusha asupra miliției șiite pro-iraniene din interiorul complexului. Ei au preluat controlul asupra clădirii Soldatului Necunoscut. Aceștia îi împiedică pe manifestanții sadriști, aflați încă înăuntru, să înainteze în fața Parlamentului. „Printre combatanți au fost iranieni, asigură Hussein, au plecat dimineața devreme, dar unul dintre ei a fost arestat de brigăzile sadriste, iar în prezent au loc negocieri pentru eliberarea lui”.
Pentru Hussein, retras într-o grădină mică de lângă Ministerul Planificării, punctul culminant al luptei a fost în jurul orei 22.00. Ciocnirile s-au mutat lângă o răscruce de drumuri, nu departe de Ambasada Marii Britanii și Casa de Oaspeți unde Emmanuel Macron a fost găzduit în timpul vizitei sale din august 2021. În fața palatului guvernului vecin, câțiva manifestanți vor fi uciși de milițieni îmbrăcați în uniformele fortelor de securitate. Aceasta este ambiguitatea situației: mulți milițieni care au luptat cu Statul Islamic alături de occidentali au fost integrați în forțele de securitate. Aproximativ jumătate dintre ei servesc loial Irakul. Dar nu cei mai radicali: membrii lui Kataeb Hezbollah și Assaib Ahl al-Haq se sunt fideli liderilor lor iranieni.
„De la ora 23.00, ucigașii fiecărei părți au preluat controlul”, își amintește un expat, cu domiciliul în zona verde. „Pe partea miliției pro-iraniane sunt lunetişti echipați cu RPG-uri, și mai ales lunetişti cu puștile lechipate cu infraroșu, însă și sadriștii au avut trăgătorii lor. A fost o confruntare aprigă care oferă o idee la scară restrânsă a nivelului conflictului”, avertizează el, la două săptămâni de la izbucnirea violenței.
Moustapha Kazemi și anturajul său se tem că ciocnirile se extind în restul Bagdadului și în țara șiită din sud. „Ne-am aflat în pragul incendiului. Fiecare parte a văzut moartea în față”, își amintește unul dintre consilierii săi. Milițienii pro-iranian sunt conștienți că nu pot ucide sadriștii în zona verde fără ca sadriștii să se răzbune ulterior. De aici și decizia primilor de a închide, chiar înainte de lupte, birourile milițiilor lor din toată țara, pentru a preveni astfel atacarea ocupanților acestora.
În sectorul ultraprotejat, milițienii Hezbollah sunt în prim-plan împotriva sadriștilor. Această miliție este cea mai apropiată din Iran, un adevărat regiment iranian, potrivit unor experți, care cred că decizia ca ei să se implice în ciocniri a venit de la cel mai înalt nivel iranian „Am găsit muniție iraniană”, a spus un oficial irakian. Intrând în anumite complexe, paramilitarii au disrus camerele de supraveghere și serverele pentru a-și identifica ocupanții și a-i putea urmări.
De altfel, pe 29 august, „milițienii pro-iranieni se temeau de o lovitură de stat condusă de Sadr cu sprijinul prim-ministrului Kazemi și al Unității Antiterorism (ICTS) antrenată în Occident, cu sediul de asemenea în zona verde, spune un fost deputat sunnit. Acesta este motivul pentru care liderul lor, Abu Fadak, care conducea operațiunile, a ordonat ICTS să nu se facă vreo mișcare”.
Noaptea va fi marcată de foc de mortiere. În acele ore în care soarta Irakului era incertă, Hussein a văzut elicoptere evacuând familii de politicieni. În mod periculos, războiul palatelor continuă. „De parcă a fi șiit nu conta, regretă un intelectual din această comunitate, de parcă nimic nu părea să oprească mașinăria infernală”. Cu excepția celei mai înalte autorități spirituale șiite din țară, Marjaya din Najaf, în jurul liderului său, ayatollahul Ali Sistani.
Potrivit unor surse, în jurul orei 3 dimineața, fiul său, Mohammed Reza, a intrat în contact cu Moqtada Sadr. „Aveți ocazia istorică de a poza în eroul care salvează populația șiită și unitatea țării”, i-ar fi spus fiul lui Sistani. Acesta din urmă îi oferă șansa de a ieși din lupta al cărei deznodământ nu se înclina în favoarea sa. Astfel, dacă sadriștii sunt puternici în toată țara, adversarii lor, mai bine înarmați, sunt mai puternici în zona verde. De aceea, opinia generală este că Moqtada Sadr a greșit atunci când a concentrat lupta în zona verde.
La 3 dimineața, Hussein, obosit, se întoarce acasă. „A fost multă dezordine, regretă el, emoțiile i-au ghidat pe oameni. În timp ce pro-iranienii erau echipați cu drone, comitetul de organizare al manifestației creat de Sadr a încetat să mai funcționeze la anunțul retragerii sale de luni, în vreme ce consilierii săi au avut telefoanele închise.
A doua zi, la ora 11, Sadr a cerut simpatizanților săi să se retragă, o nouă decizie total neașteptată. Atât de mare este influența sa diabolică încât cei care ocupau strada s-au retras. Imediat, prim-ministrul a ridicat restricția introdusă cu 24 de ore mai devreme la Bagdad. Moustapha al-Kazemi știa deci să facă slalom printre obstacole, așteptând să vadă în ce direcție urma să bată vântul.
Statu quo-ul nu mai este sustenabil
Fostul șef al serviciilor de informațiilor este Sadr-Maliki. Un război personal, alimentat de difuzarea unor scurgeri penibile pentru cei doi lideri. În iulie, Nouri al-Maliki mărturisea milițienilor șiiți pro-Iran. „Moqtada este un laș. A ucis mulți irakieni în timpul războiului civil. Își dorește o baie de sânge, căutând să devină marele lider al țării”, tună fostul premier, care nu ezită să adauge: „Vreau să transform Mobilizarea Populară (milițiile) în „sepah pasdarans”, gardienii revoluției iraniene, urâți de imensa majoritate a irakienilor.
Un participant va dezvălui aceste comentarii pe rețelele sociale iar atacul îi va anima pe toți adversarii săi. Dar, cu câteva zile înainte de asaltul zonei verzi, o altă înregistrare – a unei conversații între consilierii Sadr – va stârni controverse.
La telefon, Hamid al-Rezi, secretarul general al premierului, și Mustapha al-Yacoobi, consilier al lui Moqtada Sadr, consideră că acesta din urmă este „instabil”. Ei spun că le este frică de reacțiile lui. „Tensiunea (pe care o creează el) în viața politică nu este bună”, își fac griji. Unii îl suspectează pe Moustapha al-Kazemi că este instigatorul acestor scurgeri.
Doi crocodili ai izolării șiite: unul dintre ei trebuie să dispară, inclusiv din punct de vedere fizic, se arată îngrijorați mulți observatori. Războiul civil a fost evitat, dar pentru cât timp? Nimic nu este rezolvat: manifestanții au revenit sâmbătă în zona verde. Oricând, ura se poate transforma în violențe. Practic, Sadr, care cere rapid noi alegeri, are dreptate să protesteze împotriva unei victorii care i-a fost furată, dar imprevizibilitatea lui îi este defavorabilă. El își conduce singur mișcarea: când a ordonat demisia, adjuncții săi nici măcar nu au fost informați despre decizie.
„Ultima sa preocupare este democrația, analizează un diplomat occidental. Nu prea are răbdare. Dacă sistemul nu îmi permite să schimb situația, schimb sistemul. Și, de acolo, răsturn masa, Parlamentul și justiția, care nu respectă decizia populară a votului, deci nu mai sunt legitime.” „A pierdut pe 30 august, notează un fost deputat sunit. Oponenții săi vor ajunge să impună un prim-ministru după bunul lor plac”.
Aflat inițial într-o poziție slabă, după înfrângerea la alegerile legislative de anul trecut, cei grupați în jurul lui Nouri al-Maliki își doresc întâi de toate un guvern, și apoi noi alegeri. Între timp, au acceptat oferta primului ministru – care a inițiat un dialog național – pentru a ieși din criză. Nu fără motive ascunse, așa cum descifrează un apropiat al prim-ministrului: „Pentru Maliki și prietenii săi din Coaliție, este vorba de un dialog național în stil iranian, adică negocieri ce se întind pe parcursul anilor, așa cum este și subiectul nuclear. Și, până la urmă, va fi vorba de afișarea unor principii asupra cărora toată lumea este de acord: cu siguranță se va reclădi casa șiită irakiană, iar Moqtada Sadr va crește în rang din punct de vedere politic, chiar dacă aceasta înseamnă să i se ofere o funcție formală. În final va fi păstrată o putere denominațională în care fiecare va continua să aibă propriul ciolan. Adică, mai mult sau mai puțin. așa cum se întâmplă din 2003. Prin urmare, un status quo care nu mai este sustenabil.
Text tradus de Virgil Nicolae
Sursî foto: morningexpress.in
