Inflația. Rezultat al lipsei de cumpătare a decidenților și cercul vicios în care este implicată fără voia ei clasa săracă


Autor – Virgil Nicolae

Am dat zilele trecute peste o analiză din The Economist care demonstra că inflația va afecta – dacă nu o face deja – cu precădere populația săracă. În linii mari, ideea era că chiar dacă cheltuielile populației sunt în mare parte proporționale cu veniturile, diversele categorii sociale resimt foarte diferit creșterea prețurilor întrucât mecanismele ce conduc la inflație impactează înainte de toate prețurile produselor de bază. Pe scurt, în momentul în care inflația începe să aibă consecințe asupra gospodăriilor din clasa medie și bogată, săracii deja nu își mai permit cheltuielile de bază.

M-au intrigat oarecum concluziile analizei și, pe fondul accelerării inflației din România, am căutat să găsesc elementul declanșator al crizelor de acest gen. Am dat astfel peste cea mai inedită definiție a inflației, dar care reflectă extrem de fidel evoluția situației din Europa. Ea aparține economistului Jacques Rueff, care a trecut prin marele crash al anilor 30 și a ajutat la relansarea economiei franceze la sfârșitul anilor 50. Rueff spunea că inflația apare atunci când, în același timp, subvenționezi cheltuieli ce nu aduc nimic, folosindu-te de bani care de fapt nu există.

Cheltuielile nesăbuite sunt denunțate de economiștii europeni iar, în România, tendința cheltuielilor inutile din bani inexistenți este cu atât mai simplu de urmărit întrucât nu încetează să capete noi și noi valențe. Aici, influența statului este într-o continuă creștere – și nu numai în economie, unde intervențiile sunt mai degrabă nefericite –, în vreme ce vizibilitatea individului scade. Prin individ, nu trebuie să înțelegem neapărat ceea ce definește economia prin mediul privat, întrucât cele două noțiuni nu sunt întotdeauna sinonimice. În cazul de față nu e vorba de relația dintre stat și companii sau de nevoia unei piețe cât mai libere în care statul nu ar avea voie să intervină vreodată. La noi statul se implică, însă acolo unde nu ar trebui. Organigrama tuturor instituțiilor publice, mai ales la nivel local, este supraaglomerată și continuă să crească, nu există o evaluare reală a funcționarilor și niciun mecanism real de control a modului în care se fac angajările. Este vorba de un cerc vicios ce conduce inevitabil la exemplul pantei alunecoase din teoria etică: măsuri aparent minore și luate în cascadă vor genera consecințe majore destructive. Iar un sistem etatic ce ia drumul pantei alunecoase se află deja într-un proces autodistructiv, este probabil singurul jucător ce nu poate fi controlat în vreun fel din acest punct de vedere.

Pe scurt, a fost construit un sistem care, sub anumite aspecte, se aseamănă celor dictatoriale – vezi, de ce nu, și exemplul noului pachet de legi ale siguranței naționale –, chiar dacă pentru moment o asemenea observație pare mai degrabă suprarealistă. Sistemul, și aici trebuie subliniat efortul politicienilor, dă impresia că încă funcționează, ba chiar că totul este gestionabil. Însă, asemenea indivizilor care trăiesc sub regimuri dictatoriale, fiecare dintre noi știe că mai devreme sau mai târziu situația va exploda.

La acest punct al discuției, inerente oricărei crize financiare, apar așa zișii economiști optimiști, în marea lor majoritate neoliberali. În apărarea doctrinei lor protecționiste a capitalului, ei declară că nu contează căderea, de unde și nevoia ca statul să continue încurajarea mediului de afaceri în detrimentul politicilor sociale, ci mult mai importantă este aterizarea. Oricât de gravă ar fi căderea, ea nu trebuie să implice imobilizarea, cauzată în opinia lor de măsuri de plafonare a prețurilor care distrug piața liberă și concurența, ci trebuie să aibă în vedere orice posibilă mișcare a economiei, iar aceasta este posibilă doar prin încurajarea mediului de afaceri. Job-uri stabile, dar salarii mizere, nicio concesie populației, dar scutiri masive de impozite pentru companii, concentrarea puterii politice în jurul a cât mai puținor oamenii, apariția unui soi de behaviorism politic, creșterea importanței instituțiilor de forță – utilizate ca mijloace ale decidentului politic –, dar și ajutoare de stat. În perioade de criză capitaliștii adoră socialismul, însă acesta din urmă trebuie să se oprească în relația directă cu companiile, nu ajunge niciodată la clasa proletară.

În tot cazul, cei mai frustrați – nu neapărat și cei mai afectați – din această ecuație sunt membrii populației active. Asistații sociali și săracii oricum conștientizează că în situația dată nu ar putea face pasul către clasa de mijloc, în vreme ce perspectiva pensionarilor nu a fost luată vreodată în serios în România. În schimb, cei aflați în câmpul muncii, adică populația care plătește în continuare taxele și care cel puțin teoretic ar fi trebuit să compună clasa de mijloc, observă că nu își mai permite același nivel de viață.

Așa că decidentul politic continuă să bată monedă pentru a amâna pe cât posibil criza și a crea impresia că situația este sub control, având bineînțeles în tot acest timp speranța că banii aruncați pe piață vor aduce la un moment dat plus valoare. Însă e ca și cum ai pune la pariuri că Săgeata Modelu ar ajunge în finala Champions League, bazându-te doar pe faptul că mingea e rotundă și jocul are loc 11 contra 11. După ce ai biletul în mână cu factor de multiplicare 6 sau 8mii, rămâne să te așezi în fața televizorului și să vezi cum echipa din Modelu promovează în Liga 1, câștigă campionatul, se califică și apoi elimină rând pe rând toate celelalte campioane ale Europei iar, într-un final, câștigă apoteotic în fața lui Bayern sau City. Cam tot atâtea similitudini ar trebui să fie realizate pentru ca inflația creată de stat să producă exact efectul invers, adică plus valoarea adusă de injectarea economiei cu bani fără acoperire să depășească în mod real multiplicarea exponențială a sistemului inflaționist. Există totuși și o diferența cu exemplul analog. În cazul biletului la pariuri banii pariați pe Săgeata Modelu reprezintă riscul asumat al individului, în vreme ce crearea inflației rămâne de cele mai multe ori decizia nesăbuită și irezistibilă a statului, cel care nu numai că aruncă în aer situația economică a prezentei generații, dar așază un rucsac greoi în cârca în generațiilor viitoare.

Ar mai fi o soluție, dar cazul Greciei ne-a demonstrat că declararea incapacității de plată distruge mai mult decât niște amărâte de cariere politice. Probabil în timpul unor asemenea crize lobby-ul bancar ajunge la un nivel greu de imaginat, mai ales că în zilele noastre sistemul financiar a reușit prin intermediul defiscalizării să facă în așa fel încât datoria să aparțină tuturor. Realizând în final că nu pot convinge pe nimeni asupra posibilității – fie ea și teoretică – de a câștiga mizând pe Săgeata Modelu, și nici nu pot declara incapacitatea de plată, politicienii recurg la un subterfugiu care nu le face cinste, găsirea țapilor ispășitori. Așa se face că Iohannis a deculpabilizat în două fraze guvernul Ciucă de orice responsabilitate pentru criza energetică sau inflația accelerată. Mai mult, ne-a și spus în ce direcție trebuie să ne întoarcem capetele pentru a afla cine este singurul vinovat. Iar noi, ca niște cetățeni responsabili, suntem datori să ne informăm exclusiv din surse oficiale, că doar așa cade celui din clasa de mijloc, despre al cărui vot aflăm la fiecare ciclu electoral că este singurul informat. Tot el are o problemă și cu beneficiarii ignoranți ai ajutoarelor sociale, de altfel cei care suferă cel mai mult pe perioada crizelor financiare.

În teoria economică, pentru a sonda nivelul de trai al populației se face apel la o formulă ce divide bugetul unei familii în trei părți relativ egale. Săracă este acea familie care este nevoită să cheltuie o treime pentru a-și plăti locuința, o altă treime pentru a se hrăni și ultima treime pentru a susține celelalte cheltuieli, inclusiv transportul. Toate cele trei reprezintă chestiuni de primă necesitate la care nu se poate renunța, așa încât, într-un sistem inflaționist, aceeași familie va rămâne fără bani pe 25 ale lunii, când criza se accentuează pe 17 ale lunii, și așa mai departe. Prin urmare inflația reprezintă un atac violent asupra celor săraci. Iar Rawls declara la jumătatea secolului trecut că un sistem nu poate fi drept decât dacă nivelul de viață al celor mai defavorizați crește atunci când și economia crește. În ultimele decenii realitatea ne demonstrează contrariul, bogații devin tot mai bogați, iar săracii și mai săraci. Contractul social și-a pierdut orice fundament democratic.

Sursă foto:bing.com