UE se pune de acord asupra războiului, dar nu în ceea ce privește planul de salvare
Pandemia a provocat milioane de morți. Rusia a invadat Ucraina. Cum rămâne cu răul cauzat de miniștrii de finanțe europeni care, pe perioada recesiunii au deficite bugetare mari pentru a menține economia în funcțiune? Ei bine, depinde de cine întrebi, căci aici rezidă o problemă în curs de desfășurare în întreaga Europă. Atât pandemia Covid-19 cât și situația din Ucraina au unit continentul, însă consecințele economice ale celor două au reaprins vechile dezbateri care tind mai degrabă să dezbine statele UE.
Luna viitoare se vor împlini 10 ani de când Mario Draghi, pe atunci președintele Băncii Central-Europene a promis că va face « orice este nevoie » pentru a salva moneda euro. Eficacitatea formulei pe care a pronunțat-o pare că se uzează pe zi ce trece, chiar dacă zona euro nu se află încă în criză. Dar, încă odată, țările sudice – în special Italia, al cărui prim-ministru este astăzi un anume Mario Draghi – sunt nevoite să ofere investitorilor rate ale dobânzilor mai mari pentru a-și finanța datoriile, iar aceasta, cel puțin în comparație cu Germania, țara cu cea mai mare stabilitate fiscală a continentului. Având în vedere că în 2011 apariția spread-ului a constituit preludiul măcelului crizei inițiale a monedei euro, revenirea sa este suficientă pentru apariția tensiunilor. Să ne amintim summit-urile de acum zece ani care durau toată noaptea și la capătul cărora liderii europeni mustrau Grecia, încercând să salveze moneda comună. Acum să ne imaginăm același lucru, cu mențiunea că de data aceasta avem inflație în creștere, un război la ușa UE dar și un președinte francez cu puteri diminuate.
Optimiștii susțin că o reluare a fragmentării zonei euro – o discuție destul de neplăcută ce datează de pe vremea când Italia și Germania arătau de parcă nu aparțineau aceleiași uniuni monetare – ar fi mai ușor de gestionat de data aceasta. Unul dintre motive este că, în urma crizei inițiale, au fost luate măsuri pentru consolidarea băncilor. Mai importantă este însă situația politică, iar Europa a traversat o unitate remarcabilă în ultimii doi ani.
Să începem cu reacția împotriva Covid. Faptul că cele 27 de state au achiziționat vaccinurile împreună a stat mult timp în topul știrilor. Dar și mai notabilă a fost înființarea în iulie 2020 a unui fond de 750 de miliarde de euro, cunoscut sub numele de Next Generation EU, care a dus la transferuri mari de bani din țările mai bogate ale uniunii către cele mai sărace. Au fost uitate pentru o vreme certurile care i-au înfruntat pe nord-europenii mai chibzuiți cu presupușii cheltuitori din sud. În schimb, banii strânși de UE (și garantați de guvernele naționale) au ajuns la cei care aveau cea mai mare nevoie. Chiar dacă amploarea a fost relativ mică, absența unui asemenea buget federal redistributiv constituia întotdeauna mărul discordiei dintre statele cu putere economică diferită.
Acum însă, argumentul în favoarea unității Europei în ceea ce privește Ucraina este tot mai contestat. Liderii europeni din est consideră că omologii lor vestici – Emannuel Macron în Franța, dar îndeosebi Olaf Scholz în Germania – sunt mult prea înțelegători cu Vladimir Putin, despotul Rusiei. Dar dincolo de retorica politică, cele 27 de state au avut o abordare unitară. Au fost unanimi asupra celor șase pachete de sancțiuni îndreptate împotriva Rusiei și au trimis o mulțime de arme și bani la Kiev. Cu excepția unei probleme de ultimă oră, Ucraina urma să-i fie recunoscut statutul de candidat la un summit al liderilor UE din 23 iunie, când The Economist a și anunțat știrea, în ciuda semnalelor negative venite din multe țări.
Ar putea bunăvoința de care au dat dovadă liderii europeni și care a făcut posibilă o astfel de unitate să conducă UE către o nouă criză a monedei euro? Semnele timpurii nu au fost deloc încurajatoare. O propunere venită din partea Franței pentru a ajuta zonele blocului comunitar – printr-un eventual Next Generation EU 2.0 – afectate de conflictul din Ucraina a fost de la început declinată. Nord-europenii, conduși de olandezi, susțin că fondul Next Generation a fost unic și a constituit o măsură excepțională concepută pentru a face față unei pandemii tot atât de excepționale. Faptul că Italia a devenit un punct fierbinte al pandemiei în Europa ar putea fi interpretat ca un act divin. În schimb, datoria uriașă pe care țara și-a asumat-o de-a lungul anilor – acum echivalentă cu 140% din PIB – trebuie văzută ca un act al italienilor. Zgârciții nordici consideră că salvarea italienilor ar încuraja de fapt viitoarea dezordine.
Împotriva acestei dezordini, Italia a fost o victimă timpurie a politicilor monetare ultra-laxiste duse de Banca Central Europeană. Așteptarea unor schimbări spre un regim al dobânzii mai normale, pe care Banca l-a anunțat pe 9 iunie, a determinat creșterea costurilor împrumuturilor italiene, până când Banca a promis că va acționa pentru a le menține sub control. Însă înăsprirea politicilor monetare este, cel puțin parțial, produsul războiului din Ucraina, care a crescut și mai mult prețurile la energie. Prin urmare, în afara unei acțiuni directe, Băncii Central Europene nu i-au mai rămas prea multe opțiuni. De aceea, Italia poate argumenta că este victima unei acțiuni directe a lui Putin. Este însă suficient pentru a stimula solidaritatea? Oare nu și Italia, cândva un prieten apropiat al Rusiei, poartă o parte din responsabilitate pentru situația în care se află?
Și în vreme ce relațiile dintre țările UE au devenit mai armonioase, în ceea ce privește situația internă a fiecărei țări putem afirma contrariul. În centrul oricărei mari înțelegeri europene necesare pentru a opri o eventuală criză valutară se va afla Germania, care va încerca din răsputeri să deschidă ariciul portofelelor nord-europenilor. Numai că Olaf Scholz pare indecis în fruntea unei coaliții cu trei direcții posibile și acționează mai degrabă de pe o poziție defensivă, dat fiind istoricul partidului său cu Rusia. Însă Scholz poate crea o majoritate parlamentară capabilă să rezolve chestiunile legislative, în vreme ce Macron nu pare să aibă un drum ușor în încercările sale de implementare a reformelor, iar aceasta tocmai pentru că partidul său nu mai deține majoritatea absolută în Adunarea Națională. Italia este condusă de o manieră robustă de Draghi, dar și el se confruntă cu tulburări interne și va fi nevoit să demisioneze din funcția de prim-ministru, cel mai târziu anul viitor. Între timp, cei mai longevivi lideri europeni sunt Viktor Orban, în Ungaria, cel care se opune în mod ritualic inițiativelor europene pentru a stoarce cât mai mulți bani de la Bruxelles, și Mark Rutte, în Olanda, care face același lucru, însă din convingerea mai sus amintită a nordicilor.
Armonia europeană a fost ajutată în ultimii ani de faptul că guvernele nu au trebuit să se gândească prea mult la cheltuielile publice ale altora. Acest lucru a fost valabil chiar înainte ca pandemia să determine suspendarea normelor UE care limitează datoria și deficitul fiecărei țări (normele vor fi reintra în vigoare, însă nu înainte de 2024). Pentru moment, au revenit realitățile odinioară familiare piețelor, cele care intrau în alertă în relația cu țările cu datoria cea mai mare. Și, odată cu aceste realități, apare posibilitatea rupturilor, care rareori îi arată pe europeni în cea mai bună lumină.
Sursă: The Economist
Traducere: Virgil Nicolae
Sursă foto: euractiv.com
