Autor – Virgil Nicolae
S-a discutat mult pe marginea proiectului de lege privind cotele de gen în politică și, în mod inevitabil, dezbaterea s-a concentrat asupra problemei meritocrației și a legitimității. Din păcate, așa cum remarca Daniel Nica într-un text extrem de echilibrat (dar a cărui problematică reală nu a ajuns, din păcate, și pe buzele politicienilor), discursul a alunecat către ideologie, formulată cu ajutorul unor afirmații categorice ce ignoră în definitiv detaliile sau distincțiile de nuanță. Au lipsit deci poziționările moderate și distincțiile rezonabile cu ajutorul cărora am fi realizat că, așa cum spune și D. Nica, la asemenea probleme sociale complexe nu există răspunsuri universale iar, în cele mai multe cazuri, adoptarea unor măsuri – chiar benefice pe termen scurt –, antrenează consecințe nefaste invizibile, mult mai greu de gestionat în momentul în care tensiunile sociale capătă noi valențe.
Schema polarizantă, dihotomică și, implicit, ideologizantă se aplică în linii mari și în ceea ce privește percepția publică asupra conflictului din Ucraina. Mai exact, ne referim la modul aparent antinomic între raportarea societății la invazia propriu-zisă a Federației Ruse și dificultatea cu care liderii politici occidentali adoptă pachetele de sancțiuni împotriva Rusiei. În multe rânduri observăm că statele europene continuă să aibă, măcar prin interpuși, raporturi comerciale cu Federația Rusă ori că importurile urmează întocmai contractele deja încheiate, în principal din cauza lentorii cu care sancțiunile sunt puse în acord cu legislațiile naționale.
Acest raport între ceea ce este reținut ca inacceptabil de mentalul colectiv și politica utilitaristă a țărilor occidentale cu Federația Rusă comportă o puternică doză de ipocrizie la toate nivelurile sale. De fapt, pentru cetățeanul european, valorile universale, clamate în discursul public, explică magistral în cazul de față fenomenologia angoasei provocate de proximitatea războiului. De cealaltă parte, incapacitatea conducătorilor politici de a conveni și respecta o serie de sancțiuni arată pragmatismul economiilor occidentale, pragmatism ce își are puternici rădăcini în relațiile cu Rusia. Privite separat, cele două atitudini par a fi corijabile, numai că atunci când se întrepătrund, ipocrizia occidentală nu mai poate fi ascunsă.
Așa cum remarca Pascal Boniface, nu toți președinții statelor care suferă o invazie militară au posibilitatea să se adreseze majorității Parlamentelor naționale sau chiar în deschiderea marilor festivaluri internaționale de film. Urmând logica asumată de societatea occidentală, lui Boniface i s-ar reproșa imediat că avem totuși de-a face cu crime de război în Ucraina, că Putin a invadat o țară suverană și că, odată cauționate asemenea acțiuni, însăși valorile fundamentale ale societății occidentale sunt puse în discuție. Pe scurt, vorbim de valori universale și, prin urmare, orice afirmație de acest gen reprezintă de fapt o relativizare atât a responsabilității politicilor belicoase ale Rusiei, cât și a dezastrului poporului ucrainean. Bineînțeles că Rusia reprezintă statul agresor iar Ucraina este victima directă a conflictului. Dacă această realitate nu ar reprezenta o tragedie sub toate aspectele sale, am putea spune că, pentru un ins de bun simț, afirmația ar fi tautologică.
Dar cum interesul meu este analiza axiologică a revendicărilor occidentale, îndrăznesc să afirm că problema reală nu rezidă sub aspectul agresorului, cunoscut de la bun început și a cărui responsabilitate nu poate fi evaluată cu jumătăți de măsură. În schimb, mult mai puțin evidentă din perspectiva occidentală este instrumentalizarea valorilor invocate, solidaritatea arătată în mod discreționar și relativizarea sau chiar ignorarea altor conflicte. Nu am privit cu aceeași emoție tragedia încă în desfășurare a poporului sirian, avem doar o statistică estimativă a victimelor conflictului din Yemen și ne este greu să localizăm pe hartă Sudanul de Sud, unde deceniul trecut, pe fondul războiului civil, și-au pierdut viața în jur de 500 de mii de oameni. În atare situație mai putem vorbi de valorile societății europene? Cu siguranță. Însă lipsa noastră de reacție și solidaritate în cazul conflictelor ce se află la 4 ore de avion de Berlin demonstrează cu totul altceva, anume că emoția degajată de războiul din Ucraina își găsește explicația în frica generată de proximitatea conflictului și în eventualitatea răspândirii acestuia pe propriul teritoriu.
Prin urmare, într-un demers introspectiv, ar fi bine să găsim sinceritatea de a adăuga discursului despre valori și componenta privind dimensiunile intereselor noastre imediate. În felul acesta, cred eu, mobilizarea noastră ar deveni chiar mai legitimă și mai puțin ipocrită în fața celor cărora le-am refuzat mai mult sau mai puțin ajutorul. De pildă celor aflați și astăzi pe insula Lesbos sau milioanelor de refugiați de pe teritoriul Turciei, pentru care teritoriul european s-a asemănat de la bun început tabuului religios, așa cum bunăoară este haram-ul meccan, interzis non-musulmanilor. De ce nu și rromilor ucraineni blocați prin gările Cehiei? Empatia și solidaritatea reprezintă valori universale, însă universalitatea lor e dată tocmai de componenta lor intrinsecă de lege morală în jurul căreia se construiesc moravurile societății.
În realitate, sensibilitatea europenilor pentru drama ce are loc astăzi în Ucraina este dată mai degrabă de proximitatea geografică și culturală a acestui conflict decât de necesitatea prezervării valorilor intrinseci care au construit etica occidentală. Aici apare din nou o chestiune problematică, întrucât ideea de valoare comportă în sine, chiar dacă latent, și o anumită formă de superioritate care a permis la nivel ideologic – atât statelor cât și religiilor – să-și aroge o legitimitate mesianică în a interveni. Spre exemplu, statele occidentale s-au simțit legitime, ba chiar obligate, să intervină în conflicte ori în dictaturi în numele democrației. Numai că eșecurile militare ale ultimelor decenii ne-au demonstrat că ideile sunt mult mai greu exportabile decât produsele.
De aceea, avem datoria morală și este în folosul nostru să conștientizăm că demersurile în numele valorilor nu sunt și nu pot fi privite cu aceeași empatie în fiecare colț al globului. Aceeași datorie cognitivă ni se impune și în ceea ce privește cauzele războaielor. Ele nu au loc niciodată în numele unor idei, ci pentru a apăra diferite interese. Dacă vom continua să credem că ideile sunt singurele care ne împing spre conflict, noi înșine vom fi împinși spre o capcană emoțională ce ne va face imposibilă găsirea unor soluții practice, raționale, în încetarea ostilităților.
Din păcate, propaganda ambelor tabere nu face decât să ne conducă spre această capcană emoțională: din perspectivă occidentală Putin este răul absolut, călăul dispus să-și ducă la îndeplinire cu orice risc planul inițial în vreme ce, pentru Rusia, statele NATO devin enclave neo-naziste ce se cer demilitarizate. Emoția ne este necesară pentru a ne solidariza cu refugiații, nu pentru a ne vulnerabiliza și cădea în capcane ideologice ce construiesc războaie între binele și răul absolut.
Sursă foto – DW.com
