Autor – Virgil Nicolae
Au mai rămas 5 zile până la finalul campaniei electorale din Franța dar nimeni nu a explicat cât de aproape am fi de un punct fără întoarcere pentru politica europeană odată cu posibila victorie a lui Marine Le Pen. Mai mult, dacă am proiecta această perspectivă la nivel european, nu e nevoie de prea multă speculația pentru a ajunge la concluzia că scenariul va fi unul sumbru, cu rezultat final Franxit-ul și o tensiune acută în interiorul NATO.
De altfel, doamna Le Pen nici nu și-a ascuns intențiile când în urmă cu câteva zile a declarat cu nonșalanță că în cazul în care va deveni președinte își dorește ca la capătul conflictului ucrainean să se ajungă la o apropiere strategică între NATO și Rusia. Totul fiind, bineînțeles „în interesul Franței și al Europei”. Asta ca să nu mai spunem despre proiectul la care a renunțat în mai puțin de 24 de ore, un referendum pentru reinstaurarea pedepsei capitale. Se vede că cei care se ocupă de punctajul din campanie își fac treaba cu promptitudine.
În tot cazul, frații noștri mai mari vor avea pentru a doua oară consecutiv în turul al doilea reprezentantul extremei drepte. Numai că în toată această ecuație, Macron, președintele în exercițiu, are propriul merit, merit pe care încearcă să-l minimizeze pe ultima sută de metri. Rămâne să vedem dacă va și reuși. Asumându-și pe alocuri un loc mesianic în politica europeană, Macron a ales să ignore primul tur al alegerilor, refuzând sistematic orice dezbatere cu ceilalți candidați și încercând din răsputeri să-l convingă pe Putin să renunțe la încercările sale de denazificare. Numai că francezul de rând nu se hrănește cu politica externă și nici aceasta nu a avut roadele ei.
Confruntat cu un mandat marcat de protestul vestelor galbene și de incapacitatea propriului guvern în a răspunde nevoilor claselor sărace, pare că Emmanuel Macron s-a crezut de nebătut. Altfel nu s-ar explica logica măsurii anunțate chiar anul acesta privind creșterea vârstei de pensionare la 65 de ani. Proiectul a fost atacat de toți candidații înscriși în cursa prezidențială și l-a costat pe Macron câteva sute de mii de voturi.
Dar poate chiar el și-a dorit ca cel de-al doilea tur să fie de fapt rejucarea votului din urmă cu 5 ani, când a câștigat detașat în fața aceleiași Marine Le Pen. Dar în 2017 cele două partide tradiționale încă erau puternice și au putut balansa soarta alegerilor pentru ca extrema dreaptă să nu ia puterea. Anul acesta, Anne Hidalgo, candidata socialiștilor și primărița Parisului, a obținut 1.7% și ieșit a șaptea în propria circumscripție, cu jumătate de punct peste media națională. Fără a avea vreo vină, Hidalgo plătește de fapt dezinteresul evident al socialiștilor, incapabili să propună o alternativă sustenabilă când se află în opoziție și adepții unor măsuri în interesul claselor superioare și companiilor atunci când sunt la putere. Acționează precum o copie palidă a democraților americani controlați de establishmentul de pe Wall Street.
De partea dreptei, republicanii au un grav deficit de imagine după ce Nicolas Sarkozy a fost condamnat toamna trecută în primă instanță la 3 ani de închisoare, dintre care unul cu executare. Acuzația ? Finanțare ilegală a propriei campanii în 2012. Așa că partidul a ales să arunce în luptă un candidat lipsit total de carismă dar dispus să-și asume împrumuturi de aproape 5 mil. de euro pentru finanțarea campaniei, adică mai bine de jumătate din bugetul total al republicanilor. Bani pe care acum Valérie Pecresse va trebui să-i ramburseze din propriul buzunar întrucât nu a trecut pragul de 5 procente. Aparent, cel care a beneficiat de pe urma căderii partidelor tradiționale a fost reprezentantul stângii mai degrabă radicale, Jéan-Luc Mélanchon, care a obținut 22% din sufragii, dublându-și astfel scorul estimativ din debutul campaniei.
Prin urmare, peisajul politic francez este bulversat. Macron, care în debutul primului său mandat declara că se regăsește în politicile de stânga, încarnează astăzi imaginea măsurilor neoliberale, în vreme ce extrema dreaptă a înghițit votanții ponderați ai republicanilor. La rându-i, stânga rămâne la 30%, un scor care i-ar fi permis să acceadă în turul al doilea. Nu a făcut-o, semn că ambițiile personale au primat în fața interesului comun.
Toate aceste informații par totuși irelevante și contrafactuale dacă avem în vedere pericolului real reprezentat de posibilitatea venirii la putere a extremei drepte. Victoria probabilă a lui Macron nu va afecta capacitatea extremei drepte de a se reinventa, așa cum a făcut-o și de data aceasta odată cu candidatura lui Zemmour care, cu ajutorul unui discurs revizionist și rasist, a dat impresia că Marine Le Pen este frecventabilă, legitimându-i astfel candidatura.
Pentru a împiedica scenariul cel mai sumbru atât pe plan național cât și european, singura armă rămâne ștampila aflată în mâna votantului francez. Rămâne de văzut câți dintre aceștia vor fi dispuși să aleagă Macron, în condițiile în care liberalismul care-l animă pe plan național vine împotriva intereselor imediate ale puternicei pături sărace a societății franceze.
Sursă foto – ft.com
