Autor – Virgil Nicolae
Capitalismului i se pot reproșa multe, poate prea multe. Nu însă și uimitoarea sa capacitate de transformare care, în definitiv, i-a permis evitarea crizelor existențiale. Toate acestea, însă, cu multe, foarte multe ajutoare de stat. Se subînțelege. De aceea, pentru că tot se apropie 1 mai, iar în România rata inflației preconizate la capătul celui de-al doilea trimestru va fi de 11.2% (probabil cel mai mare din UE), nu putem să nu ne întrebăm, măcar introspectiv, cum această criză va afecta în principal pătura populației remunerate încă la nivelul salariului minim.
Se cuvine să mai introducem o aparentă necunoscută, creșterile salariale în rândul acelorași categorii de populație. De câte ori au avut loc majorări salariale, a existat în mod paralel o creștere a inflației și a șomajului. De ce ? În principal din cauza companiilor care, pe fondul economiei de consum, pe de o parte, au crescut prețurile în speranța maximizării profitului iar, pe de altă parte, și-au disponibilizat angajații pentru a scădea costurile legate de producție.
Înseamnă deci că atunci când companiile se simt amenințate de o creștere a cheltuielilor salariale, deci de o diminuare a profitului, atunci se simt « obligate » să se protejeze iar cele mai la îndemână măsuri ar fi disponibilizările, tăierile de salarii și creșterile de prețuri. De altfel, în România măsurile s-au împletit până la punctul în care au devenit politică de stat prin 2010, când celebrul Guvern Boc a blocat angajările, a tăiat salariile și, cireașa de pe tort, a venit cu legea dialogului social. Lege care nu îți mai dă dreptul să declanșezi conflictul de muncă decât dacă și numai dacă eșuează negocierea contractului colectiv de muncă. Altfel ? Semnezi contractul, lucrezi șase luni și ești plătit doar două ? Nicio problemă… continui să vii la muncă și acționezi patronul în judecată, așteptând soluția instanței. Nimic mai simplu. Alții au așteptat doi ani. De atunci, legea dialogului social nici că s-a mai schimbat, deși fiecare Guvern în parte a promis sindicatelor că situația va reveni la normal.
Revenind la inflație, este greu să ne imaginăm astăzi că angajatorii își permit să mai taie salariile – și așa aflate la un nivel despre care nu mai e nevoie să detaliem –, iar o atare măsură era prilej de revolte muncitorești masive chiar și în secolul al XIX-lea. Așa încât companiile reușesc de multă vreme să-și atingă obiectivele bugetare utilizând inflația, pe care o folosesc în corelație cu nivelul salariilor. Nu știm dacă relația dintre cele două este una naturală însă, la nivel practic, ea se traduce în puterea de cumpărare. La nivel practic, dacă prețurile cresc mai mult decât salariile, înseamnă că, de fapt, salariul lucrătorului se diminuează.
Prin urmare, inflația constituie un mijloc ideal pentru reglementarea politicilor salariale, justificarea creșterii prețurilor și, poate mai import, atingerea ratei de profit propuse inițial. De aceea, decât să propunem o concluzie superfluă, mai degrabă să rămânem cu întrebarea: sunt recesiunile generate de o lipsă reală de oportunități sau, dimpotrivă, ele reprezintă modul în care putem disciplina clasa lucrătorilor, împiedicând astfel mișcările sociale.
Virgil Nicolae este doctor în filosofie la Universitatea din București și cercetător în cadrul centrului de cercetare GERI al Universității din Strasbourg, unde pregateste o teză de doctorat în istoria religiilor. Are peste 9 ani experiență în domeniul cercetării, având ca interes științele socio-politice cât și dimensiunea religioasă în cadrul societății contemporane.
Sursă foto – investopedia.com
