Autor – D.A
Statele membre UE dețin responsabilitatea principală pentru organizarea și furnizarea de servicii de sănătate și de îngrijire medicală. De aceea, politica UE în domeniul sănătății este menită să completeze politicile naționale, să asigure protecția sănătății în cadrul tuturor politicilor UE și să pună bazele unui uniunii a sănătății mai puternice.
Pentru a ne forma o imagine corectă a subiectului, este necesară o prezentare succintă instrumentelor UE din domeniul sănătății. Pandemia de COVID-19 a arătat cât de importantă este coordonarea între țările europene pentru a proteja sănătatea oamenilor. De aceea, pentru perioada 2021-2027, uniunea europeană a sănătății se va concentra asupra următoarelor priorități:
- Dezvoltarea măsurilor de pregătire și reacție în situații de criză, cum ar fi consolidarea coordonării la nivelul UE atunci când apar amenințări transfrontaliere în domeniul sănătății. Pandemia de COVID-19 a creat o provocare fără precedent la adresa sănătății publice. S-a constatat nevoia pentru o bună pregătire și acțiuni coordonate înainte de criză, în timpul crizei și după aceea. De asemenea, este nevoie de o revizuire a mandatelor Centrului European de Prevenire și Control al Bolilor (ECDC) și cel al Agenției Europene pentru Medicamente (EMA), pentru a consolida supravegherea, analizele științifice și orientările înainte de o criză și în timpul acesteia.
- În completarea celor enunțate mai sus, Comisia Europeană a lansat o nouă Autoritate europeană pentru pregătire și răspuns în situații de urgență sanitară (HERA). Aceasta este instituită pentru a consolida capacitatea Europei de a preveni, de a detecta și de a reacționa rapid la urgențele sanitare transfrontaliere.
- Un alt element cheie este reprezentat de strategia farmaceutică pentru Europa, care își propune ca prin cei patru piloni să creeze un cadru de reglementare care să facă față exigențelor viitorului și să sprijine industria în promovarea cercetării și a tehnologiilor care ajung efectiv la pacienți pentru a răspunde nevoilor lor terapeutice, abordând, în același timp, disfuncționalitățile pieței și luând în considerare deficiențele scoase în evidență de pandemia COVID-19.
- Planul european de combatere a cancerului își propune să prevină cancerul și să se asigure că pacienții, supraviețuitorii, familiile și îngrijitorii acestora se pot bucura de o calitate ridicată a vieții. Prin valorificarea unei game largi de politici ale UE, în special digitalizarea, cercetarea și inovarea, planul de combatere a cancerului ajută țările UE să facă față acestei boli.
- Cel mai nou instrument este reprezentat de Spațiul european al datelor privind sănătatea (EHDS), care va consolida guvernanța la nivel național și la nivelul UE. Beneficiarii EHDS sunt persoanele fizice, profesioniștii din domeniul sănătății, furnizorii de asistență medicală, cercetătorii, industria. Avantajul adus de acest instrument este ilustrat prin următorul exemplu: Un bărbat are o imagine medicală a plămânilor, realizată în spitalul public la care a fost adus de echipa de urgență. La scurt timp după aceea, își consultă medicul pneumolog obișnuit într-un alt spital. Datorită EHDS, pneumologul său poate vedea imaginea medicală realizată în celălalt spital, evitând astfel un nou test inutil.
Dacă vom analiza relația dintre teoria europeană și practica românească, vom constata că există multe diferențe. Iar cei care suportă consecințele sunt cetățenii, nu statul, nu partidele politice.
Atunci când vine vorba despre reacție în situații de criză, experiența recentă a pandemiei ne-a arătat următoarele: totul începe cu negarea situației (e la alții, nu la noi, deci nu avem de ce să ne îngrijorăm) și lipsa rezervelor strategice, continuă cu bâjbâiala clasic românească (fără direcție clară de la centru, autoritățile județene dau vina una pe alta atunci când sunt luate la întrebări de ce nu au acționat), apoi intervin autoritățile centrale (pentru că voi, autorități județene nu sunteți în stare, preluăm noi situația), dar surpriză… situația se înrăutățește… clar! E nevoie de Armată! Care, cum, necum, o scoate cumva la capăt. Ca apoi, după 1-2 ani să fie țapul ispășitor (doar ei sunt de vină, ei au luat deciziile în timpul crizei). Mai există varianta datului cu stângul în dreptul, adică atunci când o autoritate dorește implementarea unei acțiuni benefice și vin una, două, trei alte autorități/categorii sociale care se opun pentru că….dacă-i neconstituțional?! Ne facem de rușine în crema societății europene în care trăim și, mai rău, asuprim cetățeanul român (care știe clar ce vrea: libertate, fără să țină cont de nimeni și nimic). Putem doar să sperăm că mentalitatea poporului român se va schimba (printr-o minune, nu prin educație) și fiecare dintre noi va realiza că trăiește în societate și dacă vrea să se bucure de toate avantajele oferite de traiul în comunitate, atunci va fi nevoit să-și dezvolte bunul simț și să dea dovadă de mai mult respect atât pentru propria sănătate, cât și a celor din jur.
În ceea ce privește strategia farmaceutică, este cunoscut faptul că România este o piață de desfacere și cam atât. Se găsesc în farmacii mii și mii de medicamente, fiecare cu lista sa de excipienți, care or fi n-or fi eficiente, dar costisitoare sunt. Bineînțeles, în defavoarea medicamentelor clasice, fabricate în România, fără adăugiri ”de gust”, eliberate neapărat cu prescripție medicală, dar sunt prea ieftine de cele mai multe ori. Și din acest punct de vedere rămânem cu speranța că într-o bună zi statul își va rectifica greșeala de a poticni tot ce înseamnă cercetare farmacologică în România.
Planul european de combatere a cancerului este ceva mai cunoscut românului de rând deoarece legea pacientului oncologic a fost promulgată recent. Și nu pentru că statul a realizat că există o nevoie, ci pentru că și România se află în aceeași situație nefastă ca și alte state europene: după ridicarea restricțiilor, oamenii au avut curaj să meargă la medic pentru investigații. În concluzie, peste tot în Europa există o explozie a cazurilor de cancer. Șoc și groază pentru bolnavi și familiile acestora. Nici vorbă de prevenție, aceea este pentru simandicoși (n.r. țări civilizate) și norocoșii care se caută de ceva și dau (și) de asta. Urmează căutarea unui centru medical bun, dar și a unui medic cu har și compasiune pentru pacient. Ambele cam greu de găsit. La stat, sigur nu! La privat, se pune problema alegerii corecte (deoarece în multe centre medicii lucrează și la stat și la privat, cu aceeași mediocritate, doar ”sunt 15 oncologi/m² în București și același tratament”). De aceea, cele 45 de zile de concediu medical pe an pentru însoțitorul pacientului oncologic sunt binevenite, însă este o măsură insuficientă. Minunea este reprezentată de studiile clinice (o nouă modă medicală, care a ajuns într-un final și în România). Pacientul capătă speranță că poate scapă (mai) repede de boală. Fericiți sunt cei eligibili pentru a intra ca pacienți în studii clinice. Pentru majoritatea însă este, din păcate, prea târziu. Pacientul și familia sunt trimiși cu cinism pe drumul lor deoarece nu se mai poate face nimic și ”oricum unii mor imediat după ce află diagnosticul”. Un alt element extrem de important al planului european de combatere a cancerului este consilierea psihologică. Care, în stil clasic românesc, va fi disponibilă pacienților și familiilor acestora de abia din 2023. Din cauza birocrației și necunoscutelor de la mijloc: între cine și cine se va încheia contract pentru servicii psihologice (medic-psiholog, interinstituțional), câți psihologi au într-adevăr competențe de a consilia pacienți oncologici (există nevoi specifice), etc..
Spațiul european al datelor privind sănătatea este de departe cel care va da cel mai mult de furcă autorităților naționale. Din punct de vedere practic, România se situează pe locul 27 din cele 27 de state membre ale UE în ediția din 2021 a Indicelui economiei și societății digitale (DESI). În ceea ce privește capitalul uman, România se situează pe locul 26, obținând un punctaj sub medie pentru majoritatea indicatorilor. Deși această țară are un număr mare de absolvenți în domeniul TIC (situându-se pe locul 4), deficitul de specialiști TIC limitează capacitatea țării de a inova și de a profita de avantajele transformării digitale. În ceea ce privește conectivitatea, s-au înregistrat în continuare progrese în 2020 în ceea ce privește acoperirea în bandă largă fixă, dar adoptarea serviciilor în bandă largă a progresat într-un ritm mai lent. Nivelul practic reprezintă reflecția Ministerului Digitalizării. Avem potențial, dar nu facem nimic pentru a-l fructifica. Nici schimbările de conducere ale ministerului la 2-3 luni nu ajută. Știm că există, dar nu și ce (dacă) face. Practic știm că se pot face multe lucruri bune, politic nu știm dacă dorim ceva anume. Cum o pica.
Ce să mai vorbim de securitatea datelor? România este zilele acestea ținta atacurilor cibernetice multiple cauzate de acțiunile de război hibrid ale Rusiei. Autoritățile sunt la început de drum… neagă gravitatea problemei. Dacă negi, nu există. La fel cum nu există educație digitală și ne trezim cu milioane de români (unii cu mai multă materie cenușie la dispoziție decât alții – teoretic) care dau click pe link-ul primit în SMS-ul agramat. Dacă știi să dai scroll pe Facebook, nu mai ai nevoie de altceva. România este o țară care se încăpățânează să țină cu dinții de ”zmeura” ultimului loc la digitalizare în UE. România are nevoie de spitale, pentru asta se folosesc banii din PNRR acordați Ministerului Sănătății. Mai mult de jumătate din banii fiecărui proiect sunt alocați activității de consultanță. Acolo este cheia!
În concluzie, România se va adapta politicii europene în domeniul sănătății atunci când și cum va pune UE piciorul în prag. De bunăvoie, va acționa ca și până acum, va da bani mulți pe consultanță.
Sursă foto – pixabay.com